Bătălia din Ghețimani

Linţoliul negru îmbrăca grădina
Şi cerul nopţii, devenit mai greu,
Plângea cu stele, strecurând lumina
Prin iarba ce plângea ca violina
Sub paşii trişti de Om şi Dumnezeu.

Părea că din măslini tăceri degajă
Ca înaintea unei mari furtuni
Şi-n neclintirea de oşteni de strajă
Înfioraţi ei lăcrimau prin coajă
Privind tragismul sfintei rugăciuni.

Îngenuncheat, Isus privea prin noapte
Şi-un zbor curmat părea-ntregul văzduh,
Dar El privea departe, mai departe,
Că-n sufletul Său întristat de moarte
Se declanşase bătălia-n duh.

“Paharul, Tată, văd acum paharul
Cu tot veninul lumii. Este-al Meu.
Privesc la el şi-i simt adânc amarul,
Vreau să-l ating, Mi-e inima ca jarul
Dar simt o-mpotrivire şi Mi-e greu.”

În roua ierbii ce parea că plânge,
Lângă genunchi de Dumnezeu smerit,
Curgea sudoarea prefăcută-n sânge
Ca o lumină care se răsfrânge
Din focul bătăliei, înteţit.

“Îndepărtează, Tată, de la mine
Acest pahar, Mi-e mult prea greu a-l bea.”
Şi-atunci părea balanţa să se-ncline
Înspre cel rău, dar s-a-nclinat spre bine
Când El a zis: “Facă-se voia Ta!”

A fost un strigăt viu de biruinţă
Şi mâna-ntinsă-atunci către pahar
E mâna ce ne-a scos din nefiinţă
Eternizându-ne prin juruinţă
Când ne-a înveşmântat în strai de har.

de Simion Felix Marțian

Săptămâna Patimilor

E-atât de… mare Săptămâna Mare,
Atât de grea pe-a timpului balanță
Și-atât de plină-n propria-i vibranță
Că nu încape-n foi de calendare!

În ea s-a strâns istoria, strivită
De fenomene-n cavalcade stranii,
Și doar lumina caldă din cazanii
Redă privirii forma-i împlinită.

O săptămână cuprinzând în sine
Istoria scrâșnită prin suplicii,
Pe care niciun fel de artificii
N-o pot redecora în „bun” sau „bine”.

E săptămâna picurând cu sânge
Pe zilele trecând cu pumni și palme,
Pe ore de batjocuri și sudalme,
Pe clipe tragice când cerul plânge.

În fața valului imens de ură
Stă El, Hristosul, trist scrutând Calvarul,
Și către ceruri ridicând paharul
Îi soarbe cea din urmă picătură.

Cumplită săptămână a durerii,
Mai dai fiori prin timp, sfidând distanțe,
Și-ai fi ucis pe veci orice speranțe
De n-ar fi fost… și zorii Învierii!

de Simion Felix Marțian

Nesilita clipă

„IUBIRE… ca să poți găsi iubire
TU ai dat tot și n-ai cerut nimica,
TU n-ai dorit să naști în inimi frica,
ci nesilita clipă de-ndrăgire.

IUBIRE… ca să poți găsi iubire
TU ne-ai salvat prin Jertfa TA întreagă,
ca nu în lanț, ci liber să Te-aleagă
oricine vrea, în dulce dăruire.”

din Inelul – poezie de Costache Ioanid

Sonetul primăverii

Pe frunza înfăşată-n verde viu
Lumina a luat în greutate,
Şi-atinsă de priviri dezmănuşate
Sfioasă se încinge-n rubiniu.

Din tolba de culori înmiresmate
Curg curcubeie pe un vechi crochiu,
Dând vieţii un tablou sonor, zglobiu,
Tablou de sentimente înrămate.

Sorbind avid frumosul din privire,
Cu primăvara-n ochi renasc şi eu,
Trăindu-mi bucuria cu uimire

Şi, împrimăvărat în duhul meu,
Aduc ofrandă flori de mulţumire
Părintelui vieţii, Dumnezeu.

de Simion Felix Marțian

Dor de primăvară

Ca-ntr-un miracol declanşat de soare
Porneşte seva-n trunchiul cenuşiu
Şi pleoapa-n mugurul atins tresare
Să râdă verdele în auriu.

Pământul a scăpat de chinga gheţii
Care, topită, îi oferă must
În care iar vedem triumful vieţii
Prin firul firav devenit robust.

Dintr-un îngheţ ce aducea a moarte,
Totul a devenit deodată viu:
Zumzet şi zbor, orăcăituri sparte,
Verde şi cald, azur şi străveziu.

Privim renaşterea ca o-mplinire,
Primind-o cu nesaţ, dar cald şi calm,
Şi-această verde, vie afluire
Ne umple inimile ca un psalm.

De unde acest dor de primăvară?
Dorinţa noastră după viu şi cald
Nu stă doar în decorul de afară,
Pastelul de azur şi de smarald.

Este dorinţa de-a lăsa povara,
Crezând că toate cele vechi s-au dus,
Trăind renaşterea, ca primăvara,
Cu Soarele dreptăţii, cu Isus.

Ieşim din iarnă ca dintr-o cavernă,
Cu sufletul pătruns încă de ger,
Dar primăvara poate fi eternă
dacă deschidem inima spre cer.

de Simion Felix Marțian

Sonetul mărţişorului

Tresar primăvăratice calende
În forfota schimbării de decor,
Punând pe ramuri primul mărţişor,
Ce poartă-n şnurul împletit legende.

Simbol al unui timp înfloritor,
El timpul însuşi, totuşi, îl transcende
Când iar şi iar revine în agende
Şi-n zâmbetul mai cald al… tuturor!

Dar este-un mărţişor numit iubire,
Creat după model dumnezeiesc,
Şi-n şnurul lui, la fel ca două fire,

Credinţa şi speranţa se-mpletesc
Spre ideal, spre sfântă-nveşnicire;
Prieteni dragi, pe-acesta vi-l doresc!

de Simion Felix Marţian

Primăvară eternă

Mai muşcă gerul deghizat în lup
Când reci vântoase năvălesc în haită,
Şi-n pomii tineri când mai dau o raită
Prea cruzii muguri de pe ram se rup.

Să dăm lăstari e, oare, prea curând?
Şi prea devreme-i să ieşim la soare?
E iarna încă ameninţătoare,
Dar, iată, vestitorii vin zburând!

De n-ar fi, Doamne, veştile acestea,
Speranţe vii din cer şi pentru cer,
Ne-am stinge-ncet îngenuncheaţi de ger
Şi-aici ne-am scrie-ndoliaţi povestea.

Dar iarna are, totuşi, un sfârşit
Spre care mergem biruind prin Tine,
Şi-n primăvara veşnică ce vine
Intra-vom cu acei ce-au biruit.

O primăvară fără calendar
Şi-o veşnică-nflorire în lumină
Va fi-n Împărăţia ce-o să vină,
Avându-şi temelia la Calvar.

Din inima-nflorită, mulţumim,
Căci, Doamne, arătându-Ţi bunătatea,
În primăvara cât eternitatea
Vom fi cu Tine, s-o împodobim!

sursa

Sonet geros – Când în fiecare zi e iarnă

„Nicio primăvară nu poate topi gheața din sufletele unor oameni pentru care în fiecare zi e iarnă” – Margaret Millar

Când gerul e mai mult decât… zăpezi
și prin prezența lui devine stare
care te invadează lent și doare
și te îndeamnă să capitulezi,

când orice pâlpâire parcă moare
și-s negre geruitele amiezi,
dorind căldura s-o reinventezi
te-mpotrivești cu sârg la disperare.

Și iată că speranța din Cuvânt
vine ca un dezgheț al înnoirii
purtată-n taina unui Legământ,

căci, dincolo de limitele firii
va răsări, ca un deznodământ,
Eternul Soare al neprihănirii.

de Simion Felix Marțian

Speranță la apusul vremii

Cu iarna planetei în gânduri și-n pleoape,
Și viscolul vânăt al grijii profunde
Bătând la fereastra ce dă spre niciunde,
Simți gongul final cum vibrează pe-aproape.

Planetă-ncotro? – țipă-n tine-ntrebarea
Când vezi cum în față se cască abisul,
Ai vrea să visezi, te ciupești, însă visul
E totuși real, se întunecă zarea.

Nu, n-ai fi crezut să fii martor când drama
Își poartă eroii spre scena finală;
Lumina la rampă se stinge, și-n sală
Își face loc bezna, se-aprinde doar teama.

Te biruie gerul, dar gându-ți șoptește
Că este salvare, speranța e vie,
Și vezi pe un drum care duce-n vecie
Cum crucea uscată din deal înverzește.

Pe-acolo se urcă și, treaptă cu treaptă,
Pășești, când genunchii dau muguri de rugă,
Spre locul în care etern se conjugă
Iubirea și pacea. Cristos te așteaptă!

de Simion Felix Marțian

Dor de alb

„Curăţă-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă, şi voi fi mai alb decât zăpada.” (Psalmul 51:7)

Mă-nfior ca de-o minune,
Simt plăcere şi uimire
Când îmi stăruie-n privire
Albul coborând pe lume.

Fulgii mari în zbor de fluturi
Vătuind sădesc tăcere
Şi o linişte-n cădere
Aminteşte de-nceputuri.

Dar pe neaua nesfârşită
Mă simt pata de culoare
Care maculează, doare,
Şi-aş dori să mă înghită.

Să se-nchidă acolada
Peste trupul ca o pată
Şi din contopirea dată
Să ies alb cum e zăpada.

Dar aceasta-i amăgire,
O iluzie deşartă,
„Eul” ce păcatul poartă
Cere-o altă contopire.

Adâncindu-mă în hristic,
Hristicul domnind în mine,
Voi vedea că albul vine
Nu de nea, ci… albul mistic.

Ninge greu de-a lungul zării,
Albul a-nvelit pământul,
Dar minunea-i când Preasfântul
Dă zăpezile iertării.

sursa

Sonetul începutului de an

Cu visuri îndesate-n geamantan,
Privesc la căi ce-n față se-ntretaie,
Și-a semn de întrebare se îndoaie
Proiectul meu de început de an.

Confuzii dau lăstari, ca după ploaie,
Și temerile înfloresc spontan,
Căci n-am pentru pericole vreun plan,
Nici harta drumurilor pe vreo foaie.

Îmi reazem gândurile, ca de-un zid,
De sfintele promisiuni divine,
Și alte perspective se deschid.

Căci, Doamne, câtă vreme ești cu mine,
Sunt și asigurat de-un scut solid,
Am și un ghid desăvârșit în Tine!

de Simion Felix Marțian

Modelând viața

Îmi pătrunde iarna-n ochi, în gând și-n oase
Și-mi îngheață-n fașă muguri de elan,
Căci, purtând povara finelui de an,
Duce zile multe, grele, cu angoase.

Din gâtlej de gheață șuieră sinistru
Ca o știre nouă de telejurnal,
Împingând în scenă actul… muzical
Într-o croncănire de ciudat registru.

Dar arunc privirea peste gardul zilei
Și zăresc aproape noul an, ca dar,
Fără adnotații scrise-n calendar
Și-având moliciunea caldă a argilei.

Zilele și viața pot fi modelate,
Pot fi colorate vesel și apoi,
Puse în lumina ce-o purtăm în noi,
Să vedem că pot fi binecuvântate.

Acum iarna-mi pare zbor în armonie
De beteală albă și de clopoței,
Și-mbrăcat în albul din argintul ei
Simt plesnind bobocii calzi de bucurie.

Doamne, un miracol mă înaripează,
Și-l trăiesc în arta de a modela,
Vreau să-mi fac viața după voia Ta,
Cu uimirea vie: cel creat… creează!

de Simion Felix Marțian

La început de an

Se-agită calendare pe pereţi
Când anii schimbă-n miez de noapte garda,
Afară gerul îşi ascute barda
Şi-omătul ţipă galben în sticleţi.

Mai stăruie miros de cozonac
Şi cetina mai dăinuie prin case,
Dar parcă şi-a-nceput de drum miroase,
A visuri noi luate în rucsac.

Sunt iar la start, c-un an mai… împlinit,
Dar mai întinerit prin idealuri,
Şi-s gata – iată! – să m-arunc în valuri
Mânat de un elan nebănuit.

Pornesc entuziast pe drumul meu,
Dozându-mi optimismul pentru cursă,
Dar tot curajul meu are o sursă:
Pe drumul vieţii merg cu Dumnezeu!

poezie de Simion Felix Marțian – în prima zi din an este și aniversarea poetului, căruia îi doresc un an rodnic, cu multe poezii frumoase și cu multe împliniri!

Urări de Anul Nou

A mai trecut un an prin calendare
Dar şi prin viaţa noastră a trecut
Cu clipe dulci şi uneori… amare,
Dar nu ne-ngrijorează anul care
Vine cu vălul de necunoscut,

Căci Dumnezeu a fost dintotdeauna
La cârma bărcii şi va fi mereu,
Chiar dacă valurile bat întruna.
Cum să mă sperie atunci furtuna,
Când Cel ce e la cârmă-i Tatăl meu?

Nu ştim ce-aduce anul care vine
Dar optimismul mi-e-mpletit în crez,
Căci Domnul este stâncă şi tărie,
De-aceea-n mâna Lui cu bucurie,
Iubindu-vă, acum vă-ncredinţez.

La El cămările sunt veşnic pline
Din care toarnă binecuvântări,
La El găsim alin pentru suspine
Şi-n zbuciumul care adesea vine
Răspuns la nerostite întrebări.

La El e pace şi iubire sfântă,
La El e vindecare în dureri,
La El e bucuria care cântă,
Şi tot ce Dumnezeu binecuvântă
Va odrasli spre ceruri mângâieri.

Sunt multe, multe, sunt nenumărate…
Cerul e plin de binecuvântări
Şi pentru voi eu le doresc pe toate,
Din mâna Celui care vrea şi poate,
Într-un an nou pavat cu îndurări.

de Simion Felix Marțian – în link găsiți o cântare făcută de fratele autor pe aceste versuri

De Crăciun

De Crăciun, sub fulgi zglobii,
pe Isus din nou vestindu-L
trec pe uliţă copii
………..cu colindul.

Şi din zori până-n apus,
pe-o steluţă cu făclie,
ei duc lumii un Isus
………..de hârtie.
***********
Dar tu, frate credincios,
porţi tu Pruncul ce trăieşte?
Duci în tine un Cristos
………..care creşte?

Nu-i vreun gând ce te-a-nşelat,
un simbol sau o icoană?
Simţi că-i viu cu-adevărat?
………..Cere hrană?…

După bezna cea de ani,
şi-a adus copilul zorii?
Vin la tine cei sărmani?
………..Vin păstorii?

Simţi că Cel ce L-ai primit
de lumină-ţi umple gândul?
Şi vin magi din răsărit
………..căutându-L?

Altfel, Pruncul nu e viu,
altfel, ochiul tău te-nşală,
altfel, staulu-i pustiu,
………..ieslea-i goală.

Şi din zori până-n apus,
ca pe steaua cu făclie,
porţi şi tu tot un Isus…
………..de hârtie.

poezie de Costache Ioanid

Ce frumoasă e copilăria

Ce frumoasă e copilăria
şi ce calde amintiri rămân
când se strâng copiii să citească
despre Pruncul cel născut pe fân!

Ce frumos e să asculţi Cuvântul
cum vegheau păstorii-ntr-un ungher
şi cum îngeri albi au dat de veste
despre Fiul cel venit din Cer!

Ce frumos e să asculţi cum magii
urmăreau o stea ca un fluid
şi cum ea, în fruntea caravanei,
îi ducea spre satul lui David!

Ce plăcute-s cântecele sfinte
ce mereu în inimi stăruiesc,
“Steaua sus răsare”…”O, ce veste…”
“Stea curată…” “Îngerii vestesc…”

Ce frumoasă e copilăria
şi ce fericit te simţi mereu
când pricepi că ai un rost în lume
şi că ai în Cer un Dumnezeu!

poezie de Costache Ioanid

Betleem – Casa pâinii

Din vremea când şi David păstorea
Erau în Betleem păşuni şi turme,
Iar păstoritul se perpetua
Prin generaţii de păstori sadea,
Călcându-şi unii altora pe urme.

Dar cei aleşi, cei binecuvântaţi
În noaptea care-şi înstela decorul,
Au fost acei de îngeri vizitaţi
Şi primii dintre oameni, înştiinţaţi
Că S-a născut, între păstori, Păstorul.

Încă din vremea când Boaz ara
Punând sub brazdă spicele de mâine,
Iar Rut printre secerători cânta,
Mereu la Betleem se unduia
Râzând în soare, un ocean de grâne.

Dar dintre toţi aceşti cultivatori
Cu secera în prelungirea mâinii,
Doar unii au avut acest favor,
De a putea vedea cu ochii lor
Cum Pâinea S-a născut în Casa pâinii.
……………….***
A fost o vreme, timpul crucial,
Iar Betleem a fost un loc anume,
Dar de atunci, ca un favor total,
Privim la naştere în mod egal
Căci e un Betleem întrega lume.

Zilnic se naşte-n inimi noi Isus,
Când imnul dragostei îşi cântă nota.
Primeşte-L şi tu-n inimă, supus,
Ca să porneşti cu El pe-un drum, doar dus,
Din Betleem la cer, via Golgota.

sursa – de Simion Felix Marțian

Sonetul stelei călăuzitoare

Pe bolta nopții ce-a plesnit cu stele
Sub roți neunse de la Carul Mic,
Ivitu-s-a… așa, ca din nimic,
Un astru-ghid ce se-ntrecea cu ele.

Lucind de sus spre vastul mozaic,
A tot țesut cărări sub urme grele,
Ducând trei magi, bogați în toate cele,
Spre Betleem, al cerului portic.

Ne-mbie astăzi stele la răscruce
Cu susurul ispitei, monoton,
Curgând prin ale zilelor uluce.

Dar, Doamne, Tu, cu steaua fanion,
Ne du spre ieslea cu miros de cruce
Și nu spre… târgurile de sezon.

de Simion Felix Marțian – Siegen, 8 decembrie 2023

Mulțumim pentru o încă o poezie scrisă zilele acestea, bună ca pâinea caldă scoasă din cuptor!

Prolog hibernal

Scâncește frunza ce-a uitat să cadă,
Vibrând la rece croncănit de ciori;
Văzduhul tot miroase a zăpadă,
Căci în culise chicotesc ninsori.

Și va începe cerul iar să cearnă
Omături despletite din miraj,
Iar noi vom pune roțile de iarnă
La inima momită-n derapaj.

Din țurțuri, gerul aruncând ocheade
Va trece cu săgețile-i prin noi,
Ca, rătăciți sub albele cascade,
Să revenim în fiecare sloi.

Va fi iar frig, chiar incomod de rece,
Însă vom clocoti de sărbători
Când steaua Betleemului va trece
Vestind că vin ai mântuirii zori.

Și când va ninge iar peste coline
Cu fulgi și-acorduri de Crăciun sfințit,
Ne umple, Doamne, sufletul de Tine,
Într-un divin colind fără sfârșit.

de Simion Felix Marțian

E frumos

Am găsit acest îndemn, într-o poezie de Costache Ioanid.

E frumos să poţi în viaţă
să fii darnic şi milos,
să te duci de dimineaţă
să ştergi lacrima răzleaţă,
………………..e frumos.

E frumos, cât zboară anii
să-ţi faci viaţa un prinos:
să hrăneşti cu drag orfanii,
să-i ajuţi pe toţi sărmanii,
………………..e frumos.

E frumos când nu-i răpusă
jertfa ta de-un gând fălos,
când în taină nepătrunsă
îţi faci haina cea ascunsă,
………………..e frumos.

Însă fapta cea mai mare,
darul cel mai de folos
e să chemi pe-un om, pe-oricare,
dintr-o viaţă de pierzare
………………..la Cristos.

Sonet sărbătoresc de 1 Decembrie

O filă geruită se întoarnă
În calendarul deja zgribulit,
Şi soarele surâde-abia ghicit
Pe cerul plumburiu, ca-ntr-o lucarnă.

Dar dintr-un timp pe loc despăturit
Vine istoria sunând din goarnă
Şi-n România prima zi de iarnă
Se-aprinde într-un foc de neoprit.

E sărbătoare azi în românime
Şi-mpins de un imbold instantaneu
M-alătur bucuriei unanime
Să fac urarea pentru neamul meu,
Punându-mi focul inimii în rime:
Să-ţi fie călăuză Dumnezeu!

de Simion Felix Marțian

Toamna istoriei

Deşi elegia există
în lacrima toamnei, în ploi,
udând ruginia batistă,
o toamnă în sine nu-i tristă,
o toamnă nu-nseamnă noroi.

E drept că şi ziua-i mai mică,
iar vânturi ce bat, tot mai reci,
frunzişul îl smulg, îl ridică
în stol pastelat, ce-apoi pică
să moară strivit pe poteci.

Dar frunza e doar o cortină,
și-atunci când e smulsă de vânt
apare tot rodu-n lumină
și dă mulţumire deplină
acelui ce-a pus în pământ.

O toamnă e-o rază de soare
ivită pe cerul cernit,
zâmbind spre convoiul de care
ce duce recolta-n hambare,
surâs de stăpân mulţumit.

O toamnă e stolul ce zboară
departe de ploi şi de ger,
având pregătită o ţară
cu soare etern şi cu vară
ce n-are statut pasager.
_________***
În toamna istoriei bate
un vânt de-ncercări, profeţit,
menit ca să smulgă, să poarte
frunzişul din ramuri spre moarte,
dar rodul va fi ocrotit.

E toamna finală, e rece,
e sumbru sfârşitul de veac,
dar tot ce în jur se petrece
îi sperie doar pe acei ce
Stăpânului nu-I fac pe plac.

În toamna sfârşitului, doare
țesutul în lacrimi decor,
dar e bucurie, e soare,
la cei care merg spre hambare,
la cei ce sunt gata de zbor!

de Simion Felix Marțian

Poezie de chemare la pocăință – Frunze, frunze

Frunze, frunze, frunze sub copacii goi,
alergând pe vânturi, putrezind în ploi.
Din mirajul vieţii astăzi ce-a rămas?
Frunze, frunze, frunze, doruri fără glas.

Aripi, aripi, aripi zboruri de clăbuc…
Clipe călătoare către zări se duc.
Cine să le-ntoarcă lângă inimi reci?
Aripi, aripi, aripi ce se duc pe veci.

Umbre, umbre, umbre în amurg se cern,
peste ramuri goale rând pe rând se-aştern.
Bucurii şi visuri unde sunt acum?
Umbre, umbre, umbre, amintiri şi scrum.

Cerul, Cerul, Cerul te-a chemat mereu,
sângera pe cruce Omul-Dumnezeu.
O, de-ai vrea să-ţi şteargă rana celui rău,
Cerul, Cerul, Cerul azi ar fi al tău.

de Costache Ioanid

dați clic pe imagini ca să le puteți vedea mai mari și lua – prima imagine este în format 16×9 (pentru ecrane mari), a doua 21×9 (pentru telefoanele cu ecrane alungite)