cine sunt penticostalii – la 100 de ani de penticostalism în România
”Noi L-am găsit pe Mesia, Hristos” – de Centenar, o privire din exterior
Refren: Mi-e dor de-o zi, o zi când toamna
nu vor mai cădea nici frunze şi nici flori –
e ziua noastră, e o-ntâlnire
cu Acel ce-n viaţă noi L-am urmat,
noi L-am urmat.
Un dor m-apasă şi zile trec,
aş vrea, Isus, atât de mult aş vrea
să Te-ntâlnesc şi să-Ţi spun
de câte ori au fost tristeţi
ce le-am ştiut doar noi doi.
Va trece-un an şi-or trece alţii,
dar nu uita când aşteptarea-i grea:
El se va-ntoarce şi-atunci
pentru noi va fi iar vară
și soare fără nori.
Deşi elegia există
în lacrima toamnei, în ploi,
udând ruginia batistă,
o toamnă în sine nu-i tristă,
o toamnă nu-nseamnă noroi.
E drept că şi ziua-i mai mică,
iar vânturi ce bat, tot mai reci,
frunzişul îl smulg, îl ridică
în stol pastelat, ce-apoi pică
să moară strivit pe poteci.
Dar frunza e doar o cortină,
și-atunci când e smulsă de vânt
apare tot rodu-n lumină
și dă mulţumire deplină
acelui ce-a pus în pământ.
O toamnă e-o rază de soare
ivită pe cerul cernit,
zâmbind spre convoiul de care
ce duce recolta-n hambare,
surâs de stăpân mulţumit.
O toamnă e stolul ce zboară
departe de ploi şi de ger,
având pregătită o ţară
cu soare etern şi cu vară
ce n-are statut pasager.
_________***
În toamna istoriei bate
un vânt de-ncercări, profeţit,
menit ca să smulgă, să poarte
frunzişul din ramuri spre moarte,
dar rodul va fi ocrotit.
E toamna finală, e rece,
e sumbru sfârşitul de veac,
dar tot ce în jur se petrece
îi sperie doar pe acei ce
Stăpânului nu-I fac pe plac.
În toamna sfârşitului, doare
țesutul în lacrimi decor,
dar e bucurie, e soare,
la cei care merg spre hambare,
la cei ce sunt gata de zbor!
Frunze, frunze, frunze sub copacii goi,
alergând pe vânturi, putrezind în ploi.
Din mirajul vieţii astăzi ce-a rămas?
Frunze, frunze, frunze, doruri fără glas.
Aripi, aripi, aripi zboruri de clăbuc…
Clipe călătoare către zări se duc.
Cine să le-ntoarcă lângă inimi reci?
Aripi, aripi, aripi ce se duc pe veci.
Umbre, umbre, umbre în amurg se cern,
peste ramuri goale rând pe rând se-aştern.
Bucurii şi visuri unde sunt acum?
Umbre, umbre, umbre, amintiri şi scrum.
Cerul, Cerul, Cerul te-a chemat mereu,
sângera pe cruce Omul-Dumnezeu.
O, de-ai vrea să-ţi şteargă rana celui rău,
Cerul, Cerul, Cerul azi ar fi al tău.
de Costache Ioanid
dați clic pe imagini ca să le puteți vedea mai mari și lua – prima imagine este în format 16×9 (pentru ecrane mari), a doua 21×9 (pentru telefoanele cu ecrane alungite)
– Meditație de noiembrie –
Mi-a drapat fereastra cu melancolie
Toamna pe sfârșite, vânătă-n obraz,
Și prin desfrunzirea apăsând pustie,
Lăcrimând cu ploaie bate în pervaz.
Din calești de ceață dă risipei brume
Prin păduri tăcute stinse-n muguri orbi,
Și-aruncând hlamida rece peste lume
Se înstăpânește trâmbițând prin corbi.
Vara-i amintire, strop de nostalgie,
Iarna-și pregătește sania de drum,
Toamna-și fierbe-n ploaie trista agonie,
Eu, în cursa vremii, meditez și spun:
Ne apasă vremea, ploaia ne-ntristează,
Gerul ne-ncolțește șfichiuind cumplit,
Ne sufocă vara când, în strai de-amiază,
Își revarsă lava fiartă la zenit.
Parcă nu-i pământul casa, vatra noastră,
Nu ne vine bine niciun anotimp,
Le privim cum zboară, însă pe fereastră,
Căci sezonul nostru-i… dincolo de timp.
Este anotimpul gloriei eterne,
Diferit în toate de orice clișeu,
Anotimp în care pacea se așterne
Să trăim în slavă, lângă Dumnezeu!
E tot acolo, atârnat de cer,
Și-i greu de ceață și de nostalgie;
Nu mai e cuib, ci umbră cenușie,
Un ciob ce-adună-n el tristeți, stingher.
S-au dus, scriind pe zări cu poezie,
Părinți și pui, spre locuri fără ger,
Sorbiți de… cald, lumină și mister,
Cu spatele întors spre vijelie.
În toamna lumii, când clepsidre curg
Spre „undeva”, torcând tristeți, mosorul
Se desfășoară-ntr-un imens amurg.
Dar eu în cuibul meu deschid zăvorul
Și-n ruga mea spre Creator mă scurg:
În pragul iernii, dă-mi în aripi zborul!
Zvâcnește galben toamna prin toți porii
Și-aș vrea cumva, privind-o, s-o provoc,
Să urc pe scenă-n locul ei, să joc,
Când cerul scutură spre sud cocorii.
Îmi intru-n rol și frunze-mi pun la tâmple,
De aur, de aramă și rubin,
Mă-ncalț cu brume și apoi mă-nclin
Spre ceea ce urma-va să se-ntâmple.
Decoru-i greu de-atâta sărbătoare,
Iscând splendori la fiecare pas,
Dar din culise-am auzit un glas:
Unde-i esența toamnei, roditoare?
N-ai niciun coș cu poame lângă tine,
Iar carul cu porumb nu e-n decor;
Ai pus doar ce-ți părea strălucitor,
Văpăi de frunze mângâind retine.
Stop joc! Eu mă întorc la toamna mea,
La amurgirea rânduită mie,
Atent la rod, la sacra bogăție
Pe care eu, iubind, o pun în ea.
Am, Doamne, frunze în culori de vis,
Dar nu-i de-ajuns, vreau ramurile grele
De roade, să mă-nchin apoi cu ele,
Purtând mireasma Ta de nedescris.
În postarea anterioară cu videoclipul muzical, au pus pâinea ”cea de toate zilele” și tot felul de fructe și legume; nu prea au scăpat ceva, chiar și fructe tropicale (și pentru ele trebuie să mulțumim).
Fotografiile sunt de pe blogul fratelui poet Simion Felix Marțian – de unde puteți lua poezii frumoase, meditații etc.
Potrivită cu roadele toamnei, v-am găsit de același poet, poezia următoare:
Sonet întomnat
Se sparge curcubeul în prigorii
Ce-și poartă evadarea peste gruie,
Când toamna calendarul și-l descuie,
Ducându-și sacii către poarta morii.
Se-aprinde viu lumina în gutuie
Și galben țipă ziua prin toți porii,
Miresmele, ca sunetul viorii,
Pe căi de suflet către ceruri suie.
Năvala roadei, ca o clocotire,
Ne umple ochi și palme și hambare
Venind într-o divină afluire.
Și-n toamna caldă ca o sărbătoare,
Pe-altar aprindem foc de mulțumire:
În toate-i, Doamne, marea-Ți îndurare!
Nechează lung colinele prin cai,
Și curg, în asfințitul dând să fiarbă,
Torentele de-aramă peste iarbă,
Venind cu întomnarea peste plai.
Se-ncarcă iar decorul cu tristeți
Și picură din toate elegie,
Iar bolta pare rece și pustie
Lipsindu-i zborul viu de cântăreți.
Mi-e toamnă-n toate și mă simt legat,
Și-mi par prea strâmte hainele de brumă;
Nu vreau să fiu un zbor ce se consumă
Cu fiecare anotimp plecat!
Și-n toamna ca un vânt cu-aripi ce dor
Am murmurat această apăsare,
Iar Cerul mi-a răspuns spre-ncurajare
Că viața e mai mult decât decor.
Că ele se succed din timp în timp,
Dar clocotul din noi e-o permanență,
Dacă dorim aceasta cu ardență
Sfidând cu viața orice anotimp.
Și gândul mi-l îndrept spre Dumnezeu:
Îți mulțumesc pentru lumină, Doamne,
C-am înțeles, și-n pragul astei toamne
Că veșnicia-i anotimpul meu!
Lumina ațipește în mănunchi
La geamul toamnei dinspre miazănoapte,
Și curg din văgăuna nopții șoapte
Ce urcă-ncet, încet pe-al zilei trunchi.
A fost un timp bogat în roade coapte,
Iar boii trăgeau carul în genunchi,
Bilanțul strigă însă din rărunchi:
E, totuși, mult prea mult porumb în lapte!
Necoacerea ne roade ca un morb
Când toamna vieții bate la fereastră,
Căci punem storuri, vrând un soare orb.
Dar, Doamne, pentru mântuirea noastră,
Ne smulge din al nepăsării sorb,
Căci suntem lan în câmp, nu flori în glastră!
cine sunt penticostalii - la 100 de ani de penticostalism în România 